Scriu dupa jumatate de an pentru ca, asa cum mai spuneam candva (sau doar intentionam sa zic, cine dracu mai stie?) mi-e imposibil sa imi asez cuvintele in ordine daca nu sunt intr-una din starile extreme. Sus de tot, unde bate vant dinspre “ma doare-n cot, sunt fericita” sau dimpotriva, de acolo unde singuratatea pare o zana buna pe langa senzatiile pe care le experimentez. Oricare dintre variante insa se simte la intensitatea aia viscerala, sarita de pe fix, sufocanta aproape, care imi cara suturi in fund pana cand imi scoate amorteala din vocabular. Ca un nod in gat ce se prinde de omulet mai ceva ca un os incapatanat de peste. Ca un tiuit enervant ce sfredeleste constiincios timpanul cu gingasia unui pick-hummer si tandretea unui macelar.

Cand traiesti prin prisma a ceea ce isi doresc altii de la tine nu prea apuci sa iti dai seama in care dintre extreme te pozitionezi. Nu e un act asumat, nu e ca si cum te-ar fi intrebat cineva inainte unde vrei sa fii sau cum ai ajuns acolo. E pur si simplu o tabla de sah pe care te muti ilogic, din inertie, pentru ca ti-ai insusit regulile jocului iar pionii nu au sa intrebe niciodata “de ce?”. Stii sa te feresti de eliminare pentru ca la B-7 e regina si n-ai sa poti niciodata sa te uiti in ochii iei privind in fata asa ca inchizi ochii si treci mai departe. Riscuri zero. Parca asta era definitia fericirii, nu? Sa ai certiturinea ca si maine, si saptamana viitoare si peste 1 an sau 10, atata timp cat nu se trezeste poetul din tine sa rescrie legile firii, o sa-ti fie caldut si ai sa crezi ca-i bine.

Cand o iei pe calea nebunului insa, s-a futut Zenul. Faci rau, involuntar ce-i drept, dar tot rau se numeste. Faci bine cum crezi tu ca ai sa ajungi sa fii fericit, esti egoist si rau si meschin si nici macar nu meriti sa ti se caute circumstante atenuante. Vrei sa iti iei viata in piept si sa nu mai traiesti dupa calculele altora, esti iresponsabil si penibil, cu figurile tale de Ioana D’Arc cu tot. Normal, viata ta este o suma a vietilor celorlalti mai mult sau mai putin implicati direct asa ca nu te poti apuca pe nepusa masa sa reasezi piesele doar asa, ca ti-a plesnit o vena de la ultimul acces de claustrofobie. Mai devreme sau mai tarziu cineva o sa te traga de maneca ca sa iti spuna sa-ti bagi mintile in cap, copii tampiti au mai fost si n-au sfarsit-o bine.

Nebunul are insa si un mare, poate cel mai mare, avantaj: i se rupe. Graaaav. Habar n-are ca-i fileaza lampa, si daca ar stii oricum ar rade ca prostul la becul care nu se mai aprinde. In lumea lui alba lucrurile sunt simple si totul e usor usor de tot. E acel “curajos” care n-a aflat inca de imposibilitatea lucrurilor si se incapataneaza sa le faca pana demonteaza teoriile scepticismului. E fericit din tot sufletul lui si traieste intens la limita pericolului. Asumat sau nu. In fond nu conteaza ce-l asteapta la capatul drumului. Pentru ca a refuzat sa isi mai puna intrebari.

Intr-o lume normala mi-a fost dor sa-mi ploua din nou in casa. Cu tigle lipsa dar cu dor de cer liber. Cu dorul ala mare mare mare care canta ca un betiv tolanit pe cel mai moale ciment pe care l-a simtit vreodata: “Nu imi paaasaaaaaaaaa. Sunt fericiiiiiit!”

p.s. Nu incercati sa puneti ideile cap la cap. Cu atat mai putin sa le intelegeti. Ar insemna sa recunoasteti ca sunteti la fel de nebuni si nu se cade, nu? ;;)