Scriu dupa jumatate de an pentru ca, asa cum mai spuneam candva (sau doar intentionam sa zic, cine dracu mai stie?) mi-e imposibil sa imi asez cuvintele in ordine daca nu sunt intr-una din starile extreme. Sus de tot, unde bate vant dinspre “ma doare-n cot, sunt fericita” sau dimpotriva, de acolo unde singuratatea pare o zana buna pe langa senzatiile pe care le experimentez. Oricare dintre variante insa se simte la intensitatea aia viscerala, sarita de pe fix, sufocanta aproape, care imi cara suturi in fund pana cand imi scoate amorteala din vocabular. Ca un nod in gat ce se prinde de omulet mai ceva ca un os incapatanat de peste. Ca un tiuit enervant ce sfredeleste constiincios timpanul cu gingasia unui pick-hummer si tandretea unui macelar.

[ Citeste mai departe... ]