Ne antrenam toata viata sa uitam lucrurile care ne fac rau. De fapt “antrenament” e mult spus, mai degraba e un mecanism de aparare care ne da o sansa in plus sa nu ajungem toti nebuni la 30 de ani. Suferinta e activa atata timp cat e vie si prezenta in ceea ce numim “azi” (indiferent daca azi-ul nostru se intinde nepermis de mult pe o perioada pe care cronologic am descri-o “ani” dar ne e prea rusine, in fata noastra, sa o spunem). Dupa ce un ciclu s-a incheiat, vine departamentul de “Ingrijire suflet” si curata toate petele lasand locul ca dupa o petrecere de liceeni: totul e impecabil pana te apuci sa cauti sub covor sau dupa canapea.

Am uitat in timp ca oamenii tradeaza si mint, ca prietenii sunt uneori de conjunctura, ca ceata se ridica la un moment dat, ca plansul linisteste, ca imi repugnau ascunzisurile si ipocrizia, ca esecurile nu fac din nimeni un individ mai putin puternic sau ca succesele nu sunt victorii implicite ce tin o vesnicie. Am uitat ranile pe care le-am facut unora (din cand in cand cu buna stiinta), am uitat masca pe fata si m-am obisnuit cu ea asa, am uitat sansele date degeaba si bucuriile mici pe care mi le tot faceau unii si altii…iar eu le primeam fericita. Am uitat ca fericirea nu e constanta si ca tocmai imperfectiunile din ea dau nastere exploziilor de euforie, ca imi placea sa am fiecare seara ocupata, ca ma durea in cot de parerile multimii protestatare si ca eram “the queen of the world” in fiecare zi, cate un minut sau doua, cand imi simteam eforturile apreciate sau magulite.

Am uitat la pachet si multe dintre lucrurile frumoase dar asta nu ma ingrijoreaza prea tare. O sa mi le amintesc cu siguranta imediat ce o sa am energia sa le traiesc din nou. Latent, undeva in coltul inca neinvadat de lene si nepasare, ele isi asteapta cuminti randul in lista de prioritati. Le vad adesea cum se inghesuie sa imi sara in cale, cum se agita panicate sa ma bata pe umar si sa imi strige “Baaaaaa, dormi?!” ca sa imi zdruncine confortul. De-ar stii dragele de ele diferenta dintre a fi confortabil si a te complace…

Am uitat toate tampeniile din lume si odata cu ele, partile frumoase aflate in calea avalansei.

Am uitat toate cauzele dar nu m-am gandit nicio secunda ca am sa raman cu efectele. Si mai ales, am uitat printre toate astea, sa uit tocmai ce ar fi trebuit sa fie in capul tavalugului amnezic. Am uitat sa uit. Abia apoi vine iertarea.

p.s. Comentariile acestui post sunt inchise (de fapt, “nedeschise”). Asta pentru a taia avantul habarnistelor/ bagatorilor in seama care isi imagineaza ca fac analize psihologice pe text si simt nevoia “altruista” de a-mi povesti ce se mai intampla cu viata mea. Deh, asa-mi trebuie daca n-am si eu glob de cristal sa ma dau desteapta