*Atentie, vorbesc urat

Daca nu am spus asta deja, sunt un fan declarat al filmelor romanesti (dintotdeauna). Aseara am vazut “Marti, dupa Craciun“.  Foarte foarte fain. Subiectul in sine nu unul foarte nou de altfel (tema adulterului) este surprins insa din toate unghiurile pe care situatia le naste, fara a-ti rapi savoarea de a alege de partea cui esti. Ciudat, desi teoretic ar trebui sa fie personaje rele si bune, desi la nivel superficial povestea are si victime si nemernici, tensiunea aia cumplita din interiorul triunghiului conjugal ajunge sa te faca pe rand, sustinatorul fiecaruia in parte. Sau, daca te incapatanezi sa nu ajungi partizanul amantei spre exemplu, cel putin reusesti sa intelegi ca in dragoste nimic nu e vreodata complet alb sau numai negru.

In fine, nu despre veleitatile mele de critic de film vroiam eu sa vorbesc de data asta ci despre singurul aspect regizoral pe care nu l-am inteles (sa spun displacut ar fi nedrept pentru imaginea de ansamblu a filmului). Si, ca sa pun naibii odata punctul pe I, nu m-am prins de unde vine nevoia de nuditate in exces. Concret: primele 10 minute, protagonistul si amanta din dotare (aka Raluca, ha ha devin previzibile comentariile…mdea) goi pusca intr-un pat cu asternuturi sifonate, vorbind, harjonindu-se, povestind despre “mai departe”, dandu-si de gol in fata publicului (excitat?) legatura ilicita, razand si punand tara la cale. Practic, dialogul si relaxarea celor doi ar trebui sa contureze contextul de la care pornesc lucrurile. Cu toate astea, desi euforia lor nu e una deloc sexuala, regizorul a decis sa nedreptateasca discutia in avantajul cadrelor atent alese pe zonele intime. Mai mult, desi expresiile fetelor acestora spuneau foarte mult despre relatia dintre ei, au hotarat sa filmeze o zona pubiana perfect epilata, un fund usor lasat, niste sani mici si obraznici sau un cuc de barbat trecut de varsta virilitatii in apogeu. De ce?! Se schimba cu ceva sensul mesajului daca se concentrau mai mult pe cuvinte si mai putin pe imagini care n-au cum sa nu te distraga? Isi inchipuia cineva ca oamenii aia goi jucau sah in pat sau era cu scop educativ pentru cei care cred ca sexul se face nu doar cu lumina stinsa ci si cu chilotii pe tine?

Jumatate de ora mai tarziu nevasta inselata isi tunde barbatul la oglinda de la baie. Ca sa nu existe interpretari, il tunde la ceafa si ii ajusteaza perciunii. Eh, ghici cine era in curu’ gol? Si nu-i bai daca ne trata numai cu fundul dar s-a si intors pe toate partile ca deh, sa nu care cumva sa-l ciunteasca femeia. In cazul asta, sunt curioasa cati isi amintesc despre ce s-a vorbit in scena aia si as indrazni sa bag mana in foc ca nu-s 5%. Ma rog, poate ca asta se si dorea: mai da-l in ma-sa de dialog, putza, cum/ cat/ unde-i putza?

N-as vrea sa fiu inteleasa gresit. Nu m-am ferit niciodata de pornografie atunci cand isi gaseste justificarea. Am vazut si filme, am rasfoit si albume, am intrat si pe site-uri +18 si n-am sa o dau brusc in pudibonderii false. Totusi, plasarea nuditatii in orice context cred ca ar trebui sa aiba un scop. Altul decat acela de a zgandari tabuuri, de a parea nonconformisti sau de a soca.

Ne-am obisnuit sa vorbim pe sleau despre sex cu bunicii si copiii la masa, sa injuram cu toate organele reproducatoare in vocabular (si poate chiar cu unele inventate), sa ne aratam o tzatza/ o buca/ un muc ete asa, de liberi ce suntem noi, sa ne uitam pe gaura cheii cand e rost de scandal sau sa ascultam pe la usi zgomotele partidelor nocturne din vecini. Din cand in cand ne mai apuca si dorul de curatenie generala si asta nu se face asa oricum: se spala rufele numai in public. Practic, tot ce-i pornache sau cu miros de balacareala trebuie sa aiba spectatori. Altfel e degeaba, nu?

Sunt sau nu de acord  cu vaginele expuse pe ecrane de cinema fie ele si in filme laudate la Cannes, discutabil. Raman totusi cu o curiozitate pana la final vis-a-vis de predilectia asta pentru expunerea excesiva de orice natura (care, fie vorba intre noi, nu stiu daca ne e specifica noua sau secolului): care o fi cauza? Sa fie multi ani de comunism in care ne-am reprimat prea multe ca sa nu le defulam acum? Or fi peretii prea subtiri ai cutiilor de chibrituri pe care le numim apartamente? Sau pur si simplu, vazandu-i pe altii facand lucruri pe care si noi le facem dar pe care nu le recunoastem, ne legitimam oarecum comportamentul?