Plangea de aproape o ora tinandu-si capul in palme. De fapt, de ce spun eu plangea, hohotea, cu sughituri, vorbe nedeslusite, transpiratie si frisoane. Incepusem deja sa ma tem la gandul ca nu e doar o descarcare nervoasa cand am auzit primele cuvinte pe care a reusit sa le rosteasca suficient de articulat incat sa le inteleg: “O sa ma razbun! O sa ii arat eu ei cum e sa sufere ca un caine!”.

Dintr-un om dezamagit, ranit si extrem de vulnerabil, femeia dinaintea ochilor mei se transforma intr-un om plin de ura, neimpacat cu evenimentele din viata lui, prea putin lucid si mai ales, cu o sete de razbunare care imi da si acum fiori pe sira spinarii. Strigatele ei de durere nu-si gaseau resortul asa cum as fi crezut atunci in lovitura ascutita a despartirii ci mai degraba in orgoliul ologit. Strategia ei incetosata nu era constructiva, nu vroia sa o ia de la capat, nici prin gand nu ii trecea se ridice. Cel putin, nu pana nu isi simtea ura racorita.

Au trecut ani de atunci. Drept sa spun nu mai stiu care a fost deznodamantul. Probabil nu l-am stiut niciodata. Momentul m-a marcat totusi indeajuns de tare incat sa raman si acum cu doua intrebari mari si late. Dileme existentiale pompos spus. In primul rand ma uimeste usurinta cu care ea “s-a spalat pe maini” de orice urma de vinovatie. Iubitul i-a fost furat (?!) de o usuratica nenorocita care n-avea nimic mai bun de facut decat sa “sparga case” (?!). Trebuie sa recunosc ca o afirmatie de genul asta ma dezarmeaza instant. Sa spui despre un om ca a fost “furat” (fie el si fostul ) ) presupune ca inainte de asta sa fi fost in proprietatea ta. Sa ai un act stampilat care sa ateste ca e al tau si numai al tau, sa platesti impozite pentru el (banuiesc ca e si proprietatea statului, nu?) sau macar sa-l porti la breloc pe undeva, sa nu scape de nebun. Sau si mai bine, sa il poti vinde imediat daca ti s-a cam luat sa-i vezi moaca in fiecare zi, sa il amanetezi daca ai vreun moft de satisfacut sau sa il faci cadou pe la vreo onomastica plictisitoare in familie daca ajunge sa ocupe prea mult loc in dormitor. Apoi, ca o casa sa se “sparga” trebuie ca aceasta sa fi fost de sticla sau ceva asemanator. Gresesc? Ce sa-ti fac mama daca n-ai pus si tu o temelie solida acolo, o zidareala, niste caramizi? Cum sa-i spun eu in contextul ala ca intr-o casa se intra pe usa lasata deschisa de unul dintre locatari? Cum as fi putut sa o fac sa inteleaga ca o relatie extraconjugala care se transforma intr-una oficiala, in detrimentul celei vechi, implica musai consimtamantul amandurora (adica si a iubitului inocent care n-a avut nimic de a face cu farmecele netrebnicei ce a interevenit cu buldozerul din ce deduc). Dar nah, e mult mai simplu sa traiesti cu constiinta usoara ca un fulg si fina ca un fund de bebelus.

In al doilea rand, n-am sa pricep in veci care-i faza cu razbunarea. Nici daca ma pici cu ceara si ma ameninti cu minerii. Nu inteleg si pace. De ce isi imagineaza cineva ca suferinta proprie va fi stearsa sau atenuata la gandul ca si motivul supararii este in aceeasi situatie? Odata facuta o rana, ea ramane acolo in proces de vindecare chiar daca agresorul a murit. Timpul nu mai poate fi dat inapoi asa cum, nici disperarea nu se transforma in fericire doar pentru ca ai impresia tampita ca orgoliul tau s-a regenerat. Cu toatea astea, femeia de atunci se zvarcolea pierduta in aburii razbunarii. In van. Intr-o risipa de energie incredibila.

Azi am doar regretul ca atunci nu am avut intelepciunea sa o fac sa priceapa ca s-ar fi putut “vindeca” mult mai usor daca dorinta inutila de distrugere a adversarului inchipuit nu ar fi secat-o de putere. Daca macar atunci, cand isi vizita sufletul la reanimare, ar fi reusit sa ii zambeasca, nu sa il chinuie si mai tare cu vendete si blesteme. Daca s-ar fi uitat in curtea sa, ar fi vazut locul caprei pustiu si nu ar fi crapat de ciuda ca animalul din curtea vecinului e inca in viata.