Ciudat sau nu, am fost dintotdeauna mult mai empatica la suferintele batranilor decat ale celor mici. Nimic dus la extrem, nimic discriminator sau care sa incline balanta excesiv intr-o directie blamabila, ci doar un sentiment ingrozitor de frustrant in cazul celor de varsta a treia. Poate pentru ca mi-e atat de frica de batranete, boala si neputinta incat ajung sa pedalez aiuritor printre ani si sa ma pun in pielea lor. Poate pentru ca, daca in cazul copiilor cred in sansa pe care soarta le-o poate rezerva la un moment dat, de cealalta parte nici macar timpul nu mai are vreme de ei. Poate pentru ca, experienta de-o viata ii face sa traiasca si sa perceapa suferinta sau nedreptatea de 10 ori mai visceral si mai sfasietor decat cei care abia o descopera. Poate pentru ca nu mi-a fost dat vreodata sa vad in zambetul unei femei atata recunostinta in vecinatatea celor mai nefericiti ochi din lume, asa cum vad aproape in fiecare zi la “buni” de la coltul strazii. Poate si pentru ca…

Multe dintre povestile mele care incep cu “prima data in viata mea…” sunt legate de bunica. Prima discutie despre sex (serioasa, nu la modul “albinute si polenizari”), primele tigari, prima poveste cumplita despre atrocitatile lagarelor comuniste (din pacate pentru ea, sasoaica fiind, a putut sa istoriseasca din proprie experienta) si multe alte inceputuri au fost deschise intai stangaci, apoi fara ocolisuri, de ea. Micuta (cum ii spunem noi) nu m-a tratat niciodata ca pe un copil prea mic sa inteleaga discutiile oamenilor mari, prea naiv pentru a percepe subtilitati sau prea “virgin” ca sa sa uite drept in ochii raului.

Cu toate astea, bunic in adevaratul sens al cuvantului nu am avut vreodata. Am tanjit mereu, cu un regret inciudat, dupa amintirile cu bunicul care merge in parc cu nepotii, care ii invata sa mearga pe bicicleta, care le povesteste despre bataliile cu turcii sau ii instruieste in tainele sahului. Eu am doar un “sot al bunicii”, un “tata al tatalui” sau un “socru al mamei” si o imagine inchipuita a ceea ce as fi vrut in schimb.

Dar, cum lucrurile cele mai interesante vin atunci cand te astepti mai putin, aseara mi-am mai indeplinit un vis care a inceput simplu cu o piesa de teatru Am fost la “Egoistul“. Rol principal si regie: Radu Beligan. O comedie spumoasa, plina de replici destepte, ironii fine, mesaje profunde si adevaruri usturatoare. O piesa care surprinde ipocrizia in cele mai diverse forme, oportunismul si mojicia unora pana la limita in care hazul inlocuieste necazul sau cel putin il estompeaza. Un scenariu cu pasaje extrem de realiste indulcite de caraghioslacuri bine plasate. M-am uitat cuminte din randul 5 aproape 2 ore trecand ametitor printr-un amalgam de stari, de la emotie, la veselie, confuzie, amaraciune, regret, visare si tot asa. Am urmarit cu uimirea pagana a scepticismului cu care venisem (acela ca varsta ii va afecta prestatia) un actor fara cusur, care la 92 de ani transmite cat toti ceilalti la un loc, care joaca un rol greu aproape impecabil, care traieste prin teatru desi un picior nu-i mai raspunde la comenzi, nu se poate ridica/ aseza de unul singur pe pat si nici vocea nu mai strabate pana la loja. La final, nodul din gat mi-a taiat respiratia vazand cum, dupa un efort considerabil, nu mai are puterea de a-si primi aplauzele asa cum se cuvine. Ne-a privit insa zambind cu o caldura care poate inmuia pietre, de jos, de pe scaun. A plecat fluturand din mana lasand in urma un public care refuza sa se opreasca din aplaudat, doar doar l-ar mai intoarce o data din drum.

Probabil nici prin gand nu-i trece insa ca in spatele scenei, in viata unui om pe care nu-l cunoaste, a mai lasat ceva: un bunic. Al  meu. Asa cum mi l-am dorit si imaginat. Si, chiar daca nu se va juca in parc cu mine (s-ar putea sa fiu un piculet cam mare pentru lopatele si scrancioburi), chiar daca am invatat deja sa merg pe bicicleta sau sa joc sah, in toate visurile mele bunicul va avea totusi un chip. Al lui. Si, daca tot ne-am “imprietenit” o sa fiu alintata si obraznica pana la capat si n-am sa ma adresez nicicand cu “maestre” ci am sa-i spun…Multumesc Bunicu’!