Am lipsit o vreme de pe blog. Am inceput zeci de posturi, unele sunt in pending, altele sunt sterse de tot. Uneori ideile vin de-a valma, bulgarele creste si creste pana cand avalansa le ingheata pe toate si raman pierdute pe undeva. Cine stie, poate se termina cu criogenia la un moment dat si atunci sa vezi chef de scris . De data asta insa un gand obraznic imi sfredeleste mintea de cateva zile incoace. Adorm cu el amenintandu-l ca il reneg definitiv dar ma trezeste de fiecare data ca un ceas desteptator din ce in ce mai insistent. Azi noapte i-am promis ca azi scriu despre el daca ma lasa in pace (ce, voi nu vorbiti cu “vocile” din capul vostru? )). Asadar…

Poate una dintre cele mai imbecile supozitii pe care le poate face un om este aceea conform careia ajunge sa merite un lucru sau altul. O soarta, un om, o ocazie, o recompensa, un dop de bere. Un “ceva” oricat de insemnat (sau nu) ar fi, ajunge sa ii apartina “pe drept” individului, pur si simplu, aproape intotdeauna fara sa fi facut ceva in sensul ala. Mai mult, nu numai ca e complet ilogic sa debitezi tampenii de genul asta dar este si absolut neconstructiv. In traducere: “nu fac nimic, astept sa primesc ce mi se cuvine”, devine incet dar sigur un mod de a-ti gestiona existenta.

Intotdeauna mi-a placut sa cred ca sirul evenimentelor din viata mea reprezinta urmarea actiunilor mele. Pornind de la ipoteza asta, am reusit treptat sa nu ma imbat cu apa rece crezand ca am lumea la picioare cand pare ca zeitele sunt de partea mea asa cum am refuzat mereu sa pun in aceeasi propozitie “lama” si “vene” daca ma coplesea nefericirea. Ei bine, tocmai din dorinta mentinerii echilibrului n-am sa pot intelege in veci de unde rasare asumarea meritelor intrinsece? Ce te face sa crezi ca, fara sa pui faptele in ecuatie, exista rezultate pe care trebuie sa le ai, doar asa, pentru ca trebuie. Nebunia depaseste chiar si limitele personalului pentru ca dincolo de meritele pozitive pe care unii le asteapta se creeaza si conturul “meritului ca pedeapsa”. De cate ori nu ati auzit “Lasa-l draga ca isi merita soarta, a cautat-o cu lumanarea!” (?!?). Cum au ajuns unii sau altii sa decida cine si ce merita, ma depasteste total (nici nu mi-as dori sa pot intelege/ accepta vreodata).

Paradoxal, desi iluzia meritului presupune din start lipsa actiunilor, in categoria penibilului care ma calca pe nervii-mi prea uzati si prea intinsi, intra si dilema plangaciosului: “Ce-am facut sa merit asta?”. Ooooofff, pai cum mah nene, nu stateai tu relaxat sa vina darul Ceresc peste tine ca un ales al sortii care esti? Ce-ai zice sa te ridici de pe pernutele tale din puf de pinguin, sa te scarpini energic in freza ciufulita de la aura de “merituos” si sa te intrebi mai bine, ce N-ai facut de ai ajuns intr-o situatie sau alta? Dar nu, nu poate fi vina ta. Ai deja destule pe cap, doar n-ai sa traiesti si cu sentimentul greselii recunoscute in carca.

Pe scurt, n-am sa mai fac riduri si de data asta burzuluindu-ma la masa asta amorfa de oameni care primesc plictisiti “daruri” (palpabile sau nu) pentru care altii ar pupa picioarele “generozitatii” si n-am sa ma mai grabesc sa ii compatimesc cand se tavalesc in chinuri inchipuite pentru ca “Mos Craciun” nu le-a raspuns la scrisoare desi ei n-au fost deloc cuminti. Tenul meu merita mai mult de atat. Iar eu, prefer sa nu merit nimic. Doar sa incerc, sa esuez, sa castig, sa merg mai departe.

p.s. Scuzati-mi revolta dar doar asa am putut face pace din nou cu “vocile”

p.s.2 Orice asemanare cu o campanie publicitara este pur intamplatoare