De la cele mai mici gesturi pana la decizii fundamentale, viata noastra se construieste treptat pe temelia ursuzului, nesuferitului si mult-prea-prezentului taram al lui “Pentrucatrebuie”. Orice intrebare care nu are un raspuns concret sau cel putin logic trece sub protectia personajului abia amintit. Orice dilema care ne pune in imposibilitatea de a-i gasi vreo motivatie de bun simt atrage dupa ea ridicari din umeri si o conluzie pe cat de seaca pe atat de imbecila “Pentru ca asa trebuia sa facem.”
Iepurii astia sunt destepti tare. Se bucura din plin de intimitatea naturii dar au descoperit si leacul in cazul aparitiei efectelor adverse. Nu ca nenea…
Din aceeasi categorie (reclame haioase vreau sa spun, nu va ganditi la tampenii), reclame interzise de CNA
Revistele de femei sunt pline de quiz-uri de genul “Spune-mi ce mananci ca sa iti spun cine esti”. Publicatiile auto au inceput sa aiba si ele “scapari” in sensul asa ziselor teste de personalitate pentru ca, nu-i asa, habar n-ai ce-i de capul tau pana nu esti raportat la masina pe care o ai si de acolo descoperi si tu daca esti agresiv, romantic, pampalau s.a.m.d (oops, asta inseamna ca noi astia mai amarastenii de nu avem masina suntem…”personality-less”? …trist). Mania chestionarelor deconspiratoare a cuprins, asa cum era de asteptat, si zona social-networkingului.
Acum ca s-a terminat (s-a terminat, nu?) emisiunea lu’ nenea doctoru Cristian Andrei in care facea pe psihologul ca sa pape si gurita lui ceva e foarte posibil sa fie cativa cetateni onorabili care sa simta din cand in cand ca au ceva de spus si nu au cui.
Intotdeauna mi-au placut oamenii care au stiut sa se bucure de viata. Ii ador pe cei care stiu sa isi faca zilele frumoase, sa se bucure de detaliile aparent neimportante si mai ales, pe cei care constientizeaza atat de clar ca nu au certitudinea sanselor fara sfarsit incat o fructifica pe cea curenta la maximum. Spuneam mai demult ca prin definitie sunt un om vesel care a invatat inainte de toate ca o rana nu o vindeci plangand ci din contra, aratand ca cel mai fericit om de pe pamant.
Am observat in ultima vreme (si nu numai) ca oamenii sunt din ce in ce mai obisnuiti sa gandeasca conform algoritmului “trocului”: dai ceva, primesti ceva. Fffffooooaaaarte enervant! Pe langa faptul ca tot mai multi se feresc sa ajute pe cineva pentru ca deh, “ce iese la faza asta?”, la fel de multi sunt reticenti la a primi cadouri, luandu-ne si noua, astora mai overgifteri, placerea de a oferi. Nu ma refer aici la o masina si o casa cu vedere la mare. Vorbesc pur si simplu de cadouri marunte, venite din senin si menite sa transmita mesajele afectiunii atunci cand cuvintele au obosit sa mai alerge printre buze.
Cred in hazard in aceeasi masura in care cred in Mos Craciun. Ma bazez pe noroc atat de mult incat nici macar nu ma mai obosesc sa fac trei pasi inapoi cand imi taie calea o pisica neagra (poate si pentru ca, daca exista cu adevarat, stelei mele norocoase probabil i s-a taiat curentul si agonizeaza degeaba pe undeva printre ozn-uri si cai verzi pe pereti). Nici macar numerologia nu m-a convins sa simt aura protectoare a cifrei 7 decat atunci cand o percep ca pe un element cu o semnificatie personala.
