Nu stiu cati au vazut filmul The Truman Show dar, fara sa ma dau “Irina Nistor reloaded”, este fara indoiala un must-see. Pe scurt: nascut si crescut intr-un reality-show, Truman ajunge sa conceapa realitatea ca fiind acel imens studio de televiziune in care totul se petrece conform unui scenariu bine stabilit dinainte. “Big Brother” vegheaza asupra lui bagandu-i pe gat farame de adevar si halci intregi de falsitate si superficial pana cand, dintr-o eroare regizorala, personajul descopera in ce “acvariu traieste”. Socul, zbaterile si groaza lui sunt de neuitat.

Mi-am adus aminte de filmul asta acum cateva zile cand mi-am dat seama cat de des se joaca mintea noastra cu noi insine. Realitatea nu e ceva brut. Nu e o chestiune clara decat atunci cand se discuta despre lucrurile concrete (iarba e verde indiferent de starea de spirit a privitorului de exempu). Oricum, legat de palpabil nu prea obisnuim sa ne punem intrebari existentiale. Cand vine insa vorba despre tot ce depaseste limita proximitatii si demonstrabilului, situatia se schimba.

Ajungem sa ne construim scenarii intregi pornind de la cele mai putin importante detalii. Ajungem sa desenam benzi intregi in alb si negru pentru ca reusim involuntar sa pliem totul pe temerile sau asteptarile noastre. De fapt de acolo porneste probabil totul. Ne proiectam in viitor tot felul de idei sub titulatura “asa vreau eu si asa trebuie sa fie” si scapam din vedere orice alte posibilitati. In secunda imediat urmatoare deturnarii de la planul initial, intervine jocul mintii. Ea incepe singurica in carapacea ei obscura sa isi faca de cap, sa strambe visuri, sa cladeasca altele in loc, sa stearga amanunte si sa inventeze unele noi, sa croseteze fantasmagorii, sa condimenteze din plin tot ce are deja gust, sa se scalambaie plictisita si sa adune aleator franturi din amintirile noastre. In contextul asta realitatea poate fi oricand deformata in cele mai ciudate chipuri ajungand-se la interpretari cat se poate de bizare. Plastic fie spus, se intampla ca la “telefonul fara fir”: plecam de la “capac” si ajungem la “Madagascar”. Ce daca fonetica nu si-ar explica vreodata deviatiile astea? E ceea ce, printr-un proces de factori, am ajuns sa intelegem.

Poate d-aia barbatii dorm mai linistiti. Poate d-aia barbatii nu fac din telefon un accesoriu indispensabil si din interogatoriu o practica de cuplu. Pentru ca nu sunt paranoici. Pentru ca uneori “nu pot” nu inseamna “pot dar nu vreau pentru ca am un plan diabolic si vreau sa te ranesc asa ca te mint cum ma pricep mai bine” Pentru ca de cele mai multe ori “nu pot” chiar inseamna “nu pot”.

E frumos sa ramanem pentru totdeuna copii si sa nu uitam sa ne jucam in cel mai stupid mod posibil. Dar in a ne juca aiurea cu mintea noastra (sau ea cu noi) nu mai e nimic candid si inocent. E pur si simplu degeaba

Jem – Save Me
Asculta mai multe audio Muzica

Disclamer: Am generalizat luandu-ma dupa majoritate. Asta nu inseamna ca nu se aplica si invers. Asta conteaza oricum mai putin. Sau deloc