Eu rad. Mult. Prosteste adesea. Degeaba. In plus. Dar rad, nu mai conteaza de ce. Intotdeauna am folosit amuzamentul ca pe o arma de autoaparare foarte puternica. Nu stiu de ce sau ce mecanisme se scurtcircuiteaza activeaza inauntrul meu dar de la cele mai bune vesti la cele mai proaste posibile am primit noutatile cu zambetul pe buze. Ma distreaza privirile consternate ale celorlalti care prevad o serie de reactii comune iar cand rezultatul este exact opusul asteptarilor lor se debusoleaza. Ba mai mult, se ingrijoreaza (“Oare a luat-o razna?”). Plansul nu e singura si omniprezenta metoda de reactie, descarcare, descatusare. Plansul e doar legat invariabil in mintea majoritatii de “lipsa starii de bine”.

Imi aduc aminte ca vorbeam cu un prieten acum ceva vreme. Nu era cu siguranta cea mai fericita zi ever dar cu toate astea ma simteam la stand-up comedy. Brusc, chiar si cele mai stupide evenimente din viata mea, transpuse intr-un cadru oarecare (deci privite detasat) pareau extrem de haioase. Din ciclul “daca ai sa uiti povestile lui Creanga, macar ai ce sa le povestesti nepotilor la batranete”. Orice situatie nasoala trece de 2 ori mai repede daca nu ii dai o importanta mai mare decat o are cu adevarat. Sau, daca nu depinde exclusiv de tine, minimalizand-o intentionat (asa se reduc sansele frustrarii neputintei). In plus, ramanand inchis in regretul socului nu faci decat sa amplifici ceva in van.

Cred cu tarie ca e al naibii de important sa invatam sa vedem partea plina a paharului chiar si cand paharul e gol (ca in bancul cu optimistul si pesimistul – aici). Nu sunt suficient de nebuna incat sa iau totul in ras. Dar sigur nu iau nimic in tragic. Timpul ne lasa ragazul sa le rezolvam pe toate iar problema fara solutie nu stiu sa existe.

Hai sa ne luam mai putin in serios si sa radem mai mult. Oamenii care rad sunt mai frumosi. Din toate punctele de vedere