…ce poti face azi, zice un proverb. Ne-am obisnuit sa traim haotic, mereu cu ochii pe ceas, intotdeauna nemultumiti de zgarcenia cu care ne trateaza timpul. In fond, intr-o lume care se misca mai repede decat suntem capabili sa percepem a devenit aproape o utopie incapatanarea noastra de a tine pasul. Cu toate astea, tragem cu dintii de tot ceea ce pare interesant in jurul nostru, incercam sa “furam” cate un pic de peste tot, sa prindem tips&tricks pentru orice suna a evolutie si ne antrenam intr-un carusel nebunesc din care cu greu mai putem iesi voluntar sau nu.

“Vitezomania” ne e din ce in ce mai specifica. Din pacate insa, aduce cu ea si efectele nedorite ale superficialului. Intr-o cursa de cai putere nu ai ragazul sa te bucuri de nimic din afara bolidului tau. Intr-o aglomerare de zile in care planurile se amesteca intre ele nu mai ramane vreme de nimic altceva decat traiectoria pe care ti-ai fixat-o.

Intr-o zi insa hora in care ne-am prins se va opri un pic. Destul insa cat sa ne dezvaluie atatea “nefacute” incat, in debusolarea descoperirii, nu vom mai sti cu ce sa incepem, ce sa recuperam mai intai. Ne acoperim cu scuze, ne cautam circumstante atenuante si rasuflam usurati cand reusim sa nu ne mai simtim vinovati ca iar am amanat ceva ce ar fi trebui sa se intample de mult.

Ce incerc sa spun? E tare pacat sa uitam de lucrurile cu adevarat importante din viata noastra. Sa spunem zilnic de 100 de ori ca-i iubim pe cei care merita (daca asta simtim sa facem), sa ne vedem prietenii mai des, sa ii sunam mai des pe cei de care ne e dor, sa le aratam cat de mult conteaza. E aiurea sa ne fie frica de sufocare. O declaratie sincera nu claustreaza pe nimeni atata timp cat nu e insotita de asteptari prea mari, de gesturi de bravada, de exagerari, de reprosuri de genul “da’ tu de ce nu-mi zici la fel?”. Responsabilizarea celorlalti pentru sentimentele noastre e o tampenie mare cat Casa Poporului. Sunt emotiile noastre si numai ale noastre. E de ajuns ca ei sa stie de ele…nimic mai mult.

“Pe aripile vantului” nu mi-a placut tocmai din cauza finalului celebru “Si maine e o zi…”. Dar daca nu ar mai fi, n-am vrea sa stim ca nu a ramas nimic nespus?