De pe la 19 ani de cand am plecat de acasa (in conditii pasnice contrar aparentelor…adica nu, nu am fugit de acasa :p) imi tot caut un loc al meu. Am schimbat cartiere, colege, colegi, apartamente, panorame, etaje, vecini si…visuri. M-am obisnuit cu viata “nomada” dar nu mi-a placut niciodata. M-am amagit de multe ori spunandu-mi ca asta inseamna viata de dupa patul cald din provincie, ca asta inseamna tinerete si risc. M-am mintit chiar ca ma bucur de schimbarile care veneau aproape intotdeauna peste noapte.

De ieri mi-am asezat “cortul”   Nimic special, nimic diferit de multe altele, nimic din ce ar putea publica vreodata o revista de design interior. Dar al meu. Al nostru. Al prietenilor mei, al oamenilor pe care ii vreau acolo, al celui/ celei/ celor pe care imi face placere sa ii am in preajma.  Entuziasmul momentului e mare, nu suficient incat sa imi ascunda teama serilor in care imi voi dori sa vorbesc cu cineva si nu voi avea cu cine, nu suficient incat sa imi stearga nemultumirea acceptarii faptului ca trebuie sa retin cand e ziua de plata a intretinerii (mda, niciodata nu mi-am platit singura intretinerea )) sau incat sa imi aduca aminte sa citesc apometrele de exemplu. Totusi cand noutatea isi baga coada in viata mea nevoia alintaturilor de genul astora abia amintite face parte din farmec. Entuziasmul ramane insa pentru ca simt ca “ma fac mare”. Si asta imi lasa tot timpul din lume sa fiu un om fericit. Am o chirie de platit, nu am masina, mai am multe de invatat pe toate planurile dar acum…azi…maine…zilele astea ma simt un om implinit. Sau atat cat poate fi de ok cu el si cu realizarile lui un om de 24 de ani.

Analizand dincolo de usa garsonierei, de baia albastra (uratica de altfel) sau de canapeaua sintetica probabil ca vad schimbarea asta ca pe ceva de care aveam nevoie ca sa mai pun o caramida la visurile mele. E bucuria ca peretii aia ii vor primi numai pe cei de care mi-e drag. Sau dor. Sau pe care ii iubesc.

In fond, nu e nici de data asta “casa mea”. Dar e…”acasa”