Niciodata nu mi-au placut oamenii aia pe care i-as descrie exact asa: “schimbatori dupa cum bate vantul.” Sunt o groaza de situatii in care isi manifesta fragilitatea coloanei vertebrale sau lipsa ei.

1) Iti pierzi job-ul. Incepi prin a spune ca oricum vroiai sa pleci, ca treaba “se cam imputise”, ca afurisitii de colegi cleveteau neobositi, ca sefii aveau alte procupari decat sa iti remarce meritele etc. Dupa o luna de cautari asidue si alte “vorbe de bine” la adresa fostului angajator situatia se schimba la 180 de grade. Rezultatul? Te-ai intoarce cu coada intre picioare, facundu-ti mea culpa in cel mai dezonorant mod doar doar te-ar primi cineva inapoi. Pe post de cuier (nu, chiar nu am vrut sa scriu curier). Orice. Nu conteaza.

2) Pierzi o relatie (btw, tampita exprimare – cum adica o pierzi? o pierzi asa cum ti-ai pierdut cheile in geanta, cum a pierdut Steaua cu Rapidu’ sau cum? tu nu ai avut nici un cuvant de spus in “procesul pierderii”?…ne intoarcem la ce ziceam acum cateva zile legat de victimizare). Anyway, ramai singur si incepi tirada: manjesti cu noroi (d-ala urat mirositor), te “lepezi de Satana”, dai o petrecere “de fericire” in care anunti cat de bine e acum ca esti liber si ca ai scapat de “remorca”, blestemi, injuri, te dai cu fundul de pamant etc. Finalul? Scuze penibile care invoca rana din suflet ce aduce cu ea stari mai putin lucide, declaratii nesfarsite de dragoste netarmuita, ingenunchieri in fata propriilor spuse, mototolire a propriilor principii pe care ti le tatuasei pe frunte pana deunazi. Eh, dar na, se schimba soarta lumii de la o ora la alta tu de ce nu ti-ai permite sa faci asta zilnic? )

3) Te certi cu familia. Dintr-o data membrii acesteia devin inamicul public numarul 1: nu te-au inteles niciodata, nu te-au sprijinit, ti-au taiat aripile, ti-au influentat negativ destinul, nu te-au lasat sa te dezvolti asa cum spiritul tau boem ar fi dorit. Nu mai dai niciun semn ba mai mult, cand ei trimit un sol de pace, le trantesti usa/ telefonul/ mail-ul in nas/ ureche/ inbox. Pana la primul Craciun. Cand ramai cu ochii pironiti pe telefon si te afunzi intr-un BigMc (oricum nu iti placea mancarea traditionala de sarbatori, nu?). Sau pana la primul hop cand ai vrea pe cineva langa tine complet dezinteresat, pe iubirea caruia te poti baza indiferent cate prostii ai fi facut. Si atunci iei un buchet mare de flori si albumul de fotografii sub brat si te intorci la ei de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Nu are rost sa mergem pe firul cazuisticii acum. Sunt ‘nspe situatii asemanatoare care pot aparea intr-un moment sau altul. Ce nu inteleg eu este ipocrizia asta penibila in care le place unora sa se scalde. E atat de greu sa gandesti de doua ori inainte de a te avanta sub impulsul momentului ca sa nu mai fii nevoit sa lingi unde ai scuipat cu atata “daruire”? E atat de complicat sa fii responsabil pentru ceea ce faci si spui fara sa dai ca racul inapoi cand contextul nu iti mai e favorabil?

Mai usor cu vantul in cazul asta….sa nu te traga curentul…zic