De pe la 19 ani de cand am plecat de acasa (in conditii pasnice contrar aparentelor…adica nu, nu am fugit de acasa :p) imi tot caut un loc al meu. Am schimbat cartiere, colege, colegi, apartamente, panorame, etaje, vecini si…visuri. M-am obisnuit cu viata “nomada” dar nu mi-a placut niciodata. M-am amagit de multe ori spunandu-mi ca asta inseamna viata de dupa patul cald din provincie, ca asta inseamna tinerete si risc. M-am mintit chiar ca ma bucur de schimbarile care veneau aproape intotdeauna peste noapte.

[ Citeste mai departe... ]

…ce poti face azi, zice un proverb. Ne-am obisnuit sa traim haotic, mereu cu ochii pe ceas, intotdeauna nemultumiti de zgarcenia cu care ne trateaza timpul. In fond, intr-o lume care se misca mai repede decat suntem capabili sa percepem a devenit aproape o utopie incapatanarea noastra de a tine pasul. Cu toate astea, tragem cu dintii de tot ceea ce pare interesant in jurul nostru, incercam sa “furam” cate un pic de peste tot, sa prindem tips&tricks pentru orice suna a evolutie si ne antrenam intr-un carusel nebunesc din care cu greu mai putem iesi voluntar sau nu.

[ Citeste mai departe... ]

Aseara a fost “girls night out”. Am stabilit sa fim 5, am confirmat 4 si ne-am intalnit 3. Tipic feminin daca ma intrebati pe mine dar din fericire asta nu ne-a taiat deloc cheful de vorba, distrat, despicat firul in patru. Ei bine, norocul a facut ca singura masa libera de pe terasa ce ne-a gazduit sa fie plasata strategic langa o masa in jurul careia roia testosteronul la cele mai inalte cote. Da, masa de baieti. Si nu orice baieti, programatori. De cand asteptam momentul sa fac “analiza pe text” in comportamentul “masculului iesit in haita”.

[ Citeste mai departe... ]

Eu rad. Mult. Prosteste adesea. Degeaba. In plus. Dar rad, nu mai conteaza de ce. Intotdeauna am folosit amuzamentul ca pe o arma de autoaparare foarte puternica. Nu stiu de ce sau ce mecanisme se scurtcircuiteaza activeaza inauntrul meu dar de la cele mai bune vesti la cele mai proaste posibile am primit noutatile cu zambetul pe buze. Ma distreaza privirile consternate ale celorlalti care prevad o serie de reactii comune iar cand rezultatul este exact opusul asteptarilor lor se debusoleaza. Ba mai mult, se ingrijoreaza (“Oare a luat-o razna?”). Plansul nu e singura si omniprezenta metoda de reactie, descarcare, descatusare. Plansul e doar legat invariabil in mintea majoritatii de “lipsa starii de bine”.

[ Citeste mai departe... ]

Niciodata nu mi-au placut oamenii aia pe care i-as descrie exact asa: “schimbatori dupa cum bate vantul.” Sunt o groaza de situatii in care isi manifesta fragilitatea coloanei vertebrale sau lipsa ei.

1) Iti pierzi job-ul. Incepi prin a spune ca oricum vroiai sa pleci, ca treaba “se cam imputise”, ca afurisitii de colegi cleveteau neobositi, ca sefii aveau alte procupari decat sa iti remarce meritele etc. Dupa o luna de cautari asidue si alte “vorbe de bine” la adresa fostului angajator situatia se schimba la 180 de grade. Rezultatul? Te-ai intoarce cu coada intre picioare, facundu-ti mea culpa in cel mai dezonorant mod doar doar te-ar primi cineva inapoi. Pe post de cuier (nu, chiar nu am vrut sa scriu curier). Orice. Nu conteaza.

[ Citeste mai departe... ]

Dupa fiecare weekend apar invariabil conversatiile care incep de cele mai multe ori cu “si, ce-ai facut in weekend?”. Culmea e ca odata pusa intrebarea, asteptarile referitoare la raspuns cresc considerabil. Parca nici nu-ti vine sa dai un raspuns anost si lacunar, trebuie sa ai ceva “tare”, ceva de povestit, ceva care sa starneasca invidiile celor pe care i-a ros curiozitatea.

[ Citeste mai departe... ]

Ta-daaaaam! Am avut o revelatie in miez de noapte! Nu, nu mi s-a aratat Doamne Doamne si nici nu am descoperit vreo conspiratie mondiala. Revelatia mea e mica, infima, descoperita de multi altii inaintea mea sau poate dezvaluita si de mine pana acum. Probabil ca e de fapt o reconfirmare.

In scurta si neinsemnata noastra existenta, dincolo de toate cliseele dupa care ne ghidam si carora ne place sa le spunem bombastic “valori”, avem datoria (daca nu obligatia, din respect pentru noi insine) sa luptam pentru ceea ce ne dorim cu adevarat. Nu vorbesc de lupte oarbe, prostesti, de ambitii delirante si fete morgana. Vorbesc despre ceea ce simtim cu toata fiinta noastra, de ceea ce stim ca merita indiferent prin cate furci caudine trebuie sa trecem, independent de toate frisoanele emotiilor negative. Despre “ceva”-ul ala care nu ne lasa sa adormim decat cu zambetul pe buze.

[ Citeste mai departe... ]