Fara sa vreau am asistat zilele trecute la o discutie despre compromis. Despre cum “a lasa de la tine” este apanajul unei relatii de succes si cum din cand in cand, trebuie sa mai joci si dupa cum iti canta altii. Fie ca e vorba de o relatie de prietenie, profesionala sau de iubire.

Nu-mi amintesc ultima oara cand m-am revoltat mai tare. Pornim de la premisa ca pentru a mentine lucrurile pe linia de plutire iti accepti statutul de om “calau”, fara pasiuni mistuitoare dar si fara regrete puternice. Nimic fierbinte, nimic rece. Doar “caldut”. Pornim de la ideea ca uneori lucrurile nu sunt asa cum iti doresti si ca iti asiguri confortul moral care te lasa sa dormi noaptea daca nu ridici stacheta suficient de sus incat sa ramai dezamagit de fiecare data ca ai mai incercat o data si tot nu ai reusit sa o atingi.

In fiecare zi vad in jurul meu tot mai multi oameni resemnati. Tot mai multi oameni mascati intr-o veselie atat de trista incat singurul gest pe care imi vine sa-l fac este sa-i bat pe umar a incurajare. Aud vaiete, bocete, victimizari si spectacole ale penibilului si nu incetez sa ma umplu de dezgust. Ma lovesc de indivizi cu probleme atat de marunte care fac din ele adevarate dezechilibre universale, ascult confesiuni patetice si sfaturi despre ce sa faci si sa nu faci, urmaresc zbaterile disperate ale celor care simt ca au pierdut propriul tren si acum incearca sa se urce debusolati in oricare altul doar de dragul de a nu ramane in afara turmei

Si atunci ma intreb: nu e oare mai simplu sa actionezi in loc sa te jelesti, nu e mai constructiv sa faci ceva cu ziua de maine decat sa o plangi pe cea de ieri, nu e mai decent sa iti pastrezi gandurile limpezi ca sa nu iti bati joc de tot si toate pangarind chiar si cele mai frumoase lucruri datorita carora ai devenit ceea ce esti? Si daca vrei cu tot dinadinsul sa te bati cu nedreptatea in piept si sa iti asumi rolul de martir al natiunii (ceea ce implica natural si o nevoie stranie de razbunare), ce poate fi mai dulce decat razbunarea intoarcerii la omul demn de lauda in detrimentul celui demn de mila?

Anyway, reintorcandu-ma la discutia de la care plecasem, de ce jumatati de masura? De ce sa lasi de la tine cand poti sa dai totul fara a spera macar sa primesti la fel? De cand orice fel de implicare emotionala voluntara trebuie rasplatita atata timp cat nimeni nu ti-a cerut-o explicit? De ce sa inchizi ochii daca te doare cand poti sa privesti drept inainte? Nu am pretentia lumii perfecte, nu refuz sa vad nesiguranta din viata mea, nu ma prefac ca e bine intotdeauna, nu imi neg nebuniile. Dar macar incerc sa “fac curatenie”: fara minciuni, fara ascunzisuri, fara vorbe goale. Si mai ales….fara jumatati de masura!