Pe la vreo 18 ani m-am apucat de fumat. Intai din curiozitate, apoi din “nevoia apartenentei” la grup (a sheep has to do what a sheep has to do) si acum continuu…din nevoie. Apoi, in primul an de facultate m-am bucurat atat de tare de “libertate” incat mi-am stabilit propriul fus orar – noapte alba, zi de somn (stiu, greu de imaginat unde e partea cu facultatea in programul asta). Nici nu vreau sa imi aduc aminte cum a fost perioada de acomodare la primul job. Poate d-asta am stat numai 3 luni

O prietena are o relatie “incomoda”. Nu ii lipseste nimic (din ceea ce nu ar trebui sa aiba): violenta fizica si verbala, mitocanii, minciuni, umilinte. Dar deh, “are si momente bune X-ulescu si oricum el nu e asa, o sa se schimbe”. Iar ea o sa se amageasca in continuare traindu-si visul mustind lamentabil a sindrom Helsinki.

Mama unui amic e dependenta de pastile de slabit. Are aproape 50 de ani, tot cam atatea kilograme si arata cu mult mai in varsta. Dar e multumita ca e “trasa prin inel”. Ce mai conteaza cearcanele vinetii si pielea flasca, ce mai conteaza ca prietenii nu o inteleg (ca de altfel nici familia) si ca s-au indepartat, ce mai conteaza ca la nunta fiului a facut un atac de panica pentru ca isi uitase pastilele acasa. In lumea ei, e bine ce face.

Fiecare dintre noi ajunge intr-un moment sau altul sa fie dependent de ceva pe lumea asta. Si de aici incolo orice forma de atasament bolnavicios, anormal, isi pierde atributul cuantificarii. Dependenta o ai sau nu o ai. Nu mai conteaza cat de mult rau iti face. Iti ingradeste libertatea, iti modifica atitudinile, iti deformeaza ratiunea, iti restabileste prioritatile. E destul ca sa nu mai conteze din ce categorie a dependentei face parte micul tau “secret murdar”

Asadar, care e alegerea mai putin chinuitoare? Aceea a acceptarii si resemnarii cu propiul “rau” sau aceea a dezobisnuirii de acesta?