Suna telefonu’. Numar necunoscut. Hai sa raspund zic, oricum n-am altceva mai bun de facut.
Io: Alo
El (voce “tabacica” de nene trecut bine de prima tinerete): Buna ziua. Avem o livrare pentru dumneavoastra. Unde va gasim?
Io:..?!? Pentru mineee? Ce livrare?
El: Pai nu stiti ce ati comandat?
Io : Nu, pentru ca nu am comandat nimic.
El: Cum doamna? Am adresa dumneavoastra inregistrata in comanda. Va gasesc pe adresa de la Stefan cel Mare?
Io (tot mai putin rabdatoare): Domne, nu am comandat nimic, nu ma gasiti la nicio adresa. Verificati numarul de telefon. Sau mai bine…pe ce nume aveti comanda?
El: Pe numele dumneavoastra (?!!??)
Io: Si numele meu este…
El: Hai doamna ca ne pierdem vremea. La revedere!
[ Citeste mai departe... ]
Cutremurele sunt parsive. Ascunse. Perverse. Cand ti-e lumea mai draga te trezesti ca-ti este universul zguduit din temelii. Nu ai timp sa reactionezi. Nu ai timp sa te ascunzi, sa te feresti, sa poti sa contracarezi intr-un fel sau altul.
Cutremurele iti reamintesc cat esti de vulnerabil si de naiv cand te crezi “on the top of the world” cu sentimentul ca nimic nu ti se poate intampla. Te iau pe nepregatite, iti spulbera globul de cristal in care te lafaiai sfidator, iti dezvaluie frust in fata si fara remuscari cat poti sa fii de putin important uneori.
[ Citeste mai departe... ]
Pe la vreo 18 ani m-am apucat de fumat. Intai din curiozitate, apoi din “nevoia apartenentei” la grup (a sheep has to do what a sheep has to do) si acum continuu…din nevoie. Apoi, in primul an de facultate m-am bucurat atat de tare de “libertate” incat mi-am stabilit propriul fus orar – noapte alba, zi de somn (stiu, greu de imaginat unde e partea cu facultatea in programul asta). Nici nu vreau sa imi aduc aminte cum a fost perioada de acomodare la primul job. Poate d-asta am stat numai 3 luni 
O prietena are o relatie “incomoda”. Nu ii lipseste nimic (din ceea ce nu ar trebui sa aiba): violenta fizica si verbala, mitocanii, minciuni, umilinte. Dar deh, “are si momente bune X-ulescu si oricum el nu e asa, o sa se schimbe”. Iar ea o sa se amageasca in continuare traindu-si visul mustind lamentabil a sindrom Helsinki.
[ Citeste mai departe... ]
Fara sa vreau am asistat zilele trecute la o discutie despre compromis. Despre cum “a lasa de la tine” este apanajul unei relatii de succes si cum din cand in cand, trebuie sa mai joci si dupa cum iti canta altii. Fie ca e vorba de o relatie de prietenie, profesionala sau de iubire.
Nu-mi amintesc ultima oara cand m-am revoltat mai tare. Pornim de la premisa ca pentru a mentine lucrurile pe linia de plutire iti accepti statutul de om “calau”, fara pasiuni mistuitoare dar si fara regrete puternice. Nimic fierbinte, nimic rece. Doar “caldut”. Pornim de la ideea ca uneori lucrurile nu sunt asa cum iti doresti si ca iti asiguri confortul moral care te lasa sa dormi noaptea daca nu ridici stacheta suficient de sus incat sa ramai dezamagit de fiecare data ca ai mai incercat o data si tot nu ai reusit sa o atingi.
[ Citeste mai departe... ]